Cosmeticile frumusetii

 Firul se solidifica in contact cu aerul si apoi era supus unei denitrari pentru a regenera celuloza. Chardonnet si-a expus procedeul si masina care ii putea fila matasea la expozitia universala din 1889. Bineinteles ca matasea realizata de el nu se putea compara cu cea naturala. Asa cum se va intampla mai tarziu in Evul Mediu, negustorii nu riscau transporturi lungi si dificile decat pentru obiecte de lux (bijuterii, plante pentru vopsit, stofe rare), astfel ca majoritatea populatiei se imbraca in functie de resursele locale. Cum hainele erau fixate doar prin cateva cusaturi, fiind putin ajustate, nu era necesara existenta unui specialist.

 in Europa au inceput sa circule chiar si saluri contrafacute. Femeile din secolul al XlX-lea, care au renuntat la mantale, ieseau cu cape din tafta vatuita, asemanatoare hainelor de deasupra ale copiilor mici, cu saluri de casmir drapate, cu mantalute cu maneci bufante la umeri si cu gulere croite in cerc.  Cele mai influente case de moda din anii 1920-1940 au fost conduse de femei. Desigur, Worth si Doucet existau inca, dar nu mai erau casele vedeta. Creatoarele cele mai apreciate in acea perioada au fost: Jeanne Lanvin, care se preocupa de palarii si care a creat in 1906 rochii brodate, de un gust rafinat, Madeleine Vionnet, pioniera croielii diagonale care-si va deschide Casa de moda in 1921, Gabrielle Chanel, care si-a deschis Casa de moda in 1919, a creat primul taior si, mai mult decat o inventatoare de forme, a fost reprezentanta unui nou stil de viata.

 Costul necesar pentru realizarea unei colectii de haute couture este de 30 milioane de franci francezi, fara a mai vorbi de sumele necesare pentru publicitate, care uneori sunt mult mai mari. Pentru a se impune, un creator de moda are nevoie, pe langa originalitate si creativitate, de un dram de nebunie, de perseverenta si de multa munca. Adevarul este ca aceste legi ii priveau doar pe favorizatii soartei; nici o lege nu a stipulat vreodata ca un taran nu poate purta o haina brodata cu aur (lucru care de altfel ar fi displacut atat celor din clasa lui, cat si stapanului), insa mijloacele pentru cumpararea unei asemenea haine ii erau inaccesibile.

Abia spre sfarsitul secolului al XlX-lea a inceput sa fie folosit lodenul* pentru hainele de ascensiune. Astfel, mantalele loden (cu pelerina si gluga) au inceput sa faca parte din tinuta alpinistului, la fel ca pantalonii si jambierele de tricotaj, care puteau fi suflecate cand era prea cald.  Turbanul, imama, va deveni, asadar, semnul distinctiv al islamului. Purtarea acestei fasii de panza infasurata in jurul unei bonete speciale, arakia (araq = transpiratie), care are functia de a absorbi sudoarea pielii capului, evitandu-se astfel murdarirea turbanului, este unul dintre obiceiurile ante-islamice ale popoarelor din desert, prin care acestea se protejau de soare.